![Empire State Building on Fire? [Explore #1, THANK YOU]](http://static.flickr.com/7223/7226578870_866f258b3c_t.jpg "Empire State Building on Fire? [Explore #1, THANK YOU]")
Nimeni nu m-a intrebat pana acum de ce viata poate merge inainte cu atata lejeritate pentru restul lumii atunci cand pentru mine nimic nu pare a mai avea forta de a se urni. Lumea mea este, acum, perfect imobila, blocata intr-o sfera a timpului pe care nici timpul insusi nu o poate destrama. Cuvintele de mult nu-mi mai sunt prieteni la nadejde, ca pana acum. Nimic nu are logica desi, pentru cateva unitati de vreme, lucrurile isi gasisera fagas natural. Ai avut vreodata senzatia ca ceea ce urmeaza sa faci nu e bine? Senzatia acuta ca o anumita frantura de secunda ti-a trasat deja cursul vietii? Ca un gest facut altfel, mascat sau poate mai accentuat, ar fi salvat totul? Atunci intelegi frustrarea prezentului, imposibil de sters. E ca un labirint odios in care toate vietatile hade ale planetei te haituie, flamande, sleindu-te de vlaga si speranta. Si alergi, ingrozit, spre singurul licar de speranta tradus, in final, in foamea bolnava din ochii fiarei-vanator, ce ti ingheata carnea cu rasuflarea-i arzanda. E totul pierdut, e tot ce pot simti.
Boala e tot acolo. Dupa cinci ani, inca roade din maruntaie. Odata cu lacunele din sange, oroarea se instaleaza, devenind stapana. Si tot ce auzi in jur e un eufemism al mortii. In orice moment al zilei, ingerii trec pe langa mine, privindu-ma cu scarba, scuipand in urma-mi ca dupa un blestemat al sortii. Destin? In ce masura? Am crezut mereu in fortele umane, capabile sa rascolesasca ape si sa transforme stanci in globuri de portelan. Dar niciodata in puterea omului epuizata in scopuri auto-destructive. Nu-mi spune ca vina imi apartine, cel putin nu atunci cand ma gasesti prabusita in adancurile setei de moarte. Si nu mi arata mila. Niciodata. E unul din sentimentele pe care nu le caut in oameni, nici macar nu le doresc.
Mi-ai zambi acum, citindu-ma. Cu acel zambet niciodata tradand prea multa implicare. Asa esti tu, cel pe care mereu l-am dorit a fi altfel, mai cald, mai bland, mai al meu in senzatii si simtiri. Imi lipsesti intr-un mod inimaginabil de frumos, geaman cu spuma marii ajuse la mal, in urma unei furtuni in larg. In acea seara, fiecare gand a durut in mainile noastre impreunate in timp ce trupurille s-au respins in violenta trairilor. Si te-am simtit acolo, mai prezent decat mi-ai fost vreodata in freneticele dorinte. Nu ti-as fi putut spune mai multe decat am facut-o deja, prin lipsa vorbelor. Si inca nu pot crede ca totul s-a incheiat. Stiu. Acum dai ochii peste cap teatral si oftezi, de parca asta ar pune in cuvinte in vreun fel aparte ceea ce simti si refuzi sa accepti. E o greseala pe care nu vreau sa o repeti asa cum fiecare parte din mine jura ca nu va face. Esti rece si doare. Tot al tau doare in mine. Si nu vei sti niciodata …
Sunt episoade de frica violenta, care-mi scutura corpul in orice noapte in care tu nu esti al meu. Si stiu ca nu vei afla niciodata cat de mult a fost, de fapt, acolo unde nimic nu mai parea sa supravietuiasca.
****
Statea intinsa pe podeaua rece a camerei, pe care copiii lunii aruncau raze in ritm de vals. Numai ea nu le vedea. Era mult prea adancita in sine. Clipea din ce in ce mai rar, doar atunci cand pieptul I se ridica intr-un suspin muribund. Cu greu isi mai simtea trupul. Era epuizata. Timp de carteva minute, se lupatse sa respire, intr-un tavalug de spaima si urlete smulse din plamanii bolnavi. In ultimii ani, viata ii fusese impartita intre spitale, crize de plamani, bronhoscopii, clinici de recuperare si apartamentul ei saracacios, care nu mai insemna de multa vreme acasa. Simtea, uneori, cum trupul i se macina cu fiecare taietura in carnea-i tanara, la fiecare plaman spart, cu fiecare petec menit sa-I lase o ultima gura de oxigen. Pentru ea, viata insemnase mereu doar fuga intre aparatul de oxigen si clipa de liniste ce o paraliza la dilatarea plamanului, plin cu aer. Atunci, culorile deveneau vii, dincolo de gri ul bolnavicios pe care-l simtea curgandu-I prin vene in timpul crizelor. Cu o saptamana in urma, fusese luata pe brate de acasa si dusa de urgenta la spital, unde fusese declarata coma de gradul 2. Cu greu, au readus-o in simtire. Plamanii pe care ii avea de doi ani mergeau bine. Transplantul fusese un succes la vremea aceea, sansele de supravietuire fiind maxime. Totusi, in spital, in urma unei bronhoscopii, se alesese cu o ciuperca de care nu reusise sa mai scape. Complicatii, tratamente nenumarate, nici un rezultat. In timpul uneia din crize, nu a mai putut respira. Si-a simtit plamanul plesnind. Un deja-vu oribil care a readus-o pe culmile disperarii. Boala inca era acolo, ranjind hatra in spatele cusaturilor inestetice.
Am sa iau viata de la capat, a spus cand s-a trezit din coma, o sa vezi! O sa fie bine!
Acum simtea ca trebuie sa lupte, ca mai are forta pentru a reveni. Cu toate ca trupul refuza orice gest, fie el minim, ea simtea. In vene, viata ii curgea cu repeziciune. Si ea stia ca vrea sa traiasca, dincolo de chinuri si durere nemasurata. Stia ca vrea sa incerce sa ia viata de unde o lasase.
Putea trai fara familie, fara prea multi prieteni. Nu pot trai fara oxigen, spunea cu un zambet trist pe chip. Pe-asta nu o pot face. Cu totii o stiau puternica si incredibil de optimista, cu toate ca intreaga ei viata fusese o lupta continua. Pentru aer, pentru viata, pentru oameni. Iubea cu disperare oamenii, rasaritul, marea si vantul. Cred ca ar putea respira pentru mine, spunea, sa-mi sufle viata in plamani, ca sa ma pot odihni si eu putin.
Pielea ii ardea iar carnea capatase un miros ciudat de sfarseala. Sunetul stins al rasuflarii ei se ineca in raceala pardoselii. Stia ca viata nu e numai atat. Insemna bucurie, veselia surorii ei, zambetul mamei in fiecare dimineata, dincolo de groaza cu care ii numara timpii fiecarei respiratii. Insemna prieteni, oameni care ii fusesera sprijin in momentele de cumpana, acele glasuri care o smulsesera din mainile mortii in nenumarate randuri. Stia si vroia sa continue.
Incerca sa-si miste mainile, pe care le simti legate cu pietre de moara, tintuite pe langa corp. Resimiti imdeiat o arsura puternica la incheietura, durerea o tintui la pamant. Avea venele trase printre tendoane, sufocate de o presiune uriasa, ca si cum sangele ar fi sarit dincolo de peretii lor. Antebratul stang ii zvacnea dureros. Nu-si amintea nimic, nici macar de ce avea un gust puternic de metal in gura. Si durerea … durerea o vlaguia, o simtea catarandui-se pe vene, pana in umar, ca si cum scame de otel ii impanzisera capilarele, scotandu-i artera la suprafata bratelor. Sangele ii alerga demonic, despartindu-se in valuri; cu fiecare bataie a inimii, isi schimba consistenta, venind in suisuri proaspete, curate ca apa izvorului, reci si revigorante, pentru a lasa loc, apoi, unor torente imbibate, toxice, care ardeau totul in cale. Atunci corpul ii zvacnea iar bataile inimii deveneau greoaie. Se simtea divizata in bucati mirosind a hoit, descarnate si atarnand de carlige vii. Trupul i se preschimba, in goana sangelui, intr-o entitate ce nu-i mai apartinea: cu forma proprie, se intorcea in sine, zvarcolindu-se nebun.
Am sa iau viata de la capat, a spus cand s-a trezit din coma, o sa vezi! O sa fie bine!
Din cauza complicatiilor, a fost transferata in alt spital, pentru dializa. Intrase din nou in coma. A murit la distanta de cateva zile.
De-ar putea respira pentru mine … m-as odihni si eu putin …
